Contemplaţie

Contemplaţia este ipostază fundamentală a spiritului uman individual alături de cunoaştere şi acţiune. Specificul său constă în consonanţa dintre sufletul individuală şi existenţa universală. Substratul psihic al contemplaţiei este afectivitatea. Esenţa spirituală a contemplaţiei este trăirea armoniei dintre fiinţa individuală şi lume ca întreg. Cogniţia aduce contribuţie parţială la contemplare prin apropierea cognitivă a sufletului de esenţe dar nu este suficientă pentru realizarea ipostazei contemplative mai ales când apare ca o cunoaştere particulară, specializată. Acţiunea favorizează contemplaţia prin adecvarea lumii la fiinţa individuală. De asemenea acţiunea este insuficientă pentru declanşarea contemplării mai ales cănd acţiunea este minoră. Punerea sufletului uman individual în armonie cu existenţa se realizează numai prin trăire. Contemplaţia este trăire esenţială care pune în plan secund facultatea cognitivă şi acţională a omului suspendându-le. În contemplaţie centrală rămâne rezonanţa omului cu absolutul, unificarea spirituală cu întregul lumii.Există forme relative, particulare ale contemplaţiei ca trăirea frumosului în diferite întruchipări naturale, sociale sau artistice dar ele nu sunt pe linia esenţială a contemplării ci ele pot constitui puncte de pornire pentru a ajunge la trăirea esenţială care este dincolo de toate existenţele.

Bibliografie

Liviu,Rusu, 1968, Logica frumosului, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti

Acţiune

Acţiunea este proces fundamental al spiritului constând în ieşirea din sine a unui conţinut propriu şi obiectivarea lui într-un obiect cognoscibil. Este procesul de realizare în exteriorul spiritului a ceea ce este înăuntrul său.
Acţiunea presupune prefigurarea unei stări a unui obiect existent sau crearea mentală unui obiect care nu a mai existat. Acţiunea însemnă trecere de la potenţă la act ( de la posibil la real), de la ceea ce este doar gândit sau imaginat, la infiinţare.

A acţiona înseamnă a ieşi din minte şi a interveni transfomator în afara minţii proprii astfel încât un obiectul supus transformării să treacă dintr-o stare iniţială într-o stare finală ce reproduce constructul de la care spiritul a pornit.

Elementul definitoriu pentru acţiune este transformarea realului de către spirit. În acţiune omul care transformă se numeşte agent, starea posbilă a lumii prefigurată se numeşte scop iar obiectul supus transformării se numeşte pacient.

Acţiunea este calitatea distinctivă a omului faţă de celelalte regnuri deoarece trensformarea realului de către om se face în mod deliberat, în cunoştinţă de condiţii, cauze şi legi, putându-se contrapune necesităţii obiective sau acţionând în consens cu necesitatea. Omul face şi ştie că face. Activismul mineral, vegetal sau animal deşi are grade diferite de libertate este un activism strâns determinat de factorii naturali pe care nu îi poate depăşi. Fiinţele din celelalte regnuri deşi transformă realul nu ştiu că îl transformă.

Înţelepciune

Înţelepciunea este întreita calitate a omului de a fi cunoscător, agent şi contemplator al existenţei şi devenirii personalităţii sale, a Umanităţii şi Universului.

Cunoaşterea esenţei, direcţiei şi sensului Existenţei este prima condiţie a înţelepciunii.

Înţelepciunea este ipostaza în care ajunge omul atunci când se cunoaşte pe sine, cunoaşte direcţia şi sensul vieţii proprii, cunoaşte Umanitatea şi sensul existenţei sale şi de asemenea cunoaşte Universul şi sensul devenirii lui.

A doua condiţie a înţelepciunii este acţiunea, adică intervenţia transformatoare în realitatea în care persoana trăieşte astfel încât să-şi pună existenţa personală în acord cu cu sensul evoluţiei proprii, cu sensul evoluţiei Umanităţii şi cu sensul evoluţiei Universului.

A treia condiţie a înţelepciunii este contemplarea. Această latură a înţelepciunii se realizează prin componenta afectivă a personalităţii şi constă în trăirea armoniei esenţiale pe coordonatele esenţiale ale existenţei. Contemplarea este încoronarea realizării celorlalte două condiţii necesare ale înţelepciunii: cunoaşterea şi acţiunea.

Natura afăcut omul astfel încât numai prin întrunirea celor trei condiţii poate deveni înţelept.

Înţelepciunea este scopul filozofării.

Crearea noţiunii

Punctul de plecare în crearea noţiunii este necesitatea de a acţiona asupra obiectului în scopul de a folosi proprietăţile lui utile şi de a înlătura sau de a neutraliza pe cele dăunătoare sau inutile.

Oamenii încep prin a-şi satisface necesităţile iar gândirea îmbrăţişează obiectul prin acelea dintre laturile lui prin care obiectul poate satisface o anumită trebuinţă practică.

Desprinderea unei însuşiri sau grup de însuşiri dintr-un obiect se face la început prin comparaţie.
Direcţia în care se produce comparaţia este determinată de importanţa pe care o au pentru practică însuşirile obiectului.

În faza copilăriei comparaţia este impusă de însuşirile contrastante.

Comparaţia omului matur are un izvor mult mai importanat: legătura obiectelor şi însuşirilor lor cu cu sarcinile activităţii practice.Comparaţia pe criteriu practic ne stimulează să comparăm însuşirile situate la intervale mari de timp, de spaţiu la diferenţe mari de structură a obiectului.

Bibliografie

1. P.V. Tavaneţ 1957, ,,Logica,, Editura ştiinţifică, Bucureşti

Unilateralitatea cunoaşterii ca ipostază a spiritului individual

Intelectualul îşi face iluzia că prin viaţa comodă pe care o duce va atinge absolutul. Nu realizează în planul conştiinţei eroarea în care se află prin faptul că se raportează pur cognitiv la realitate.

Nu există identitate între cunoscător şi cunoscut nici în cazul aşa-zisei autocunoaşteri. Separându-te de ceea ce cunoşti veşnic vei împărţi Universul în două: tu subiect şi el obiect.

Totdeauna este un Sine şi un Afară de sine . Chiar dacă acel Afară de sine este în subiectivitatea individului cunoscător subiectul se detaşează ieşind din subiectivitatea iniţială creindu-şi o alta din care priveşte obiectul aşa-zis subiectiv care în fapt devine întru adevăr obiect.