Pentru a distinge cunoaşterea de acţiune mă situez în zona existenţei umane individuale. Consider că omul este spirit. Cunoaşterea şi acţiunea apar şi devin numai prin raportarea spiritului uman individual la ceea ce nu este el. Cunoaşterea şi acţiunea sunt ipostaze ale spiritului generate de moduri de situare a spiritului uman individual faţă de ceea ce nu este el.
În realitate individul uman nu se poate raporta decât în trei moduri faţă de real. Două dintre ele sunt cunoaşterea şi acţiunea. Ele nu sunt în raporturi de superioritate a uneia faţă de cealaltă ci au importanţă egală deoarece au raţiuni diferite de a fi fiecare îndeplinind câte un rol vital.
Ipostazele primordiale ale spiritului uman trebuie considerate astfel deoarece viaţa omului începe şi se sfărşeşte prin individ. Altfel abordarea ar fi nepractică, ruptă de viaţă şi ar fi în conformitate cu dorinţa unor anumiţi indivizi şi grupuri care vor fi precizaţi mai târziu.
Dacă spiritul uman individual reproduce în sine ceea ce este în afară de sine el se află în ipostaza de cunoaştere a cărei esenţă este asemănătoare cu reflectarea. Criteriul gradului de reproducere în sine a ceea ce este în afară de sine este criteriu definitoriu pentru cunoaştere, cunoaşterea perfectă fiind raportul de identitate reproductivă dintre constructul cognitiv şi obiectul real. Entitatea cunoscută este obiect, cunoscătorul este subiect.
Dacă spiritul uman individual reproduce în afară de sine ceea ce are în sine transformând realul atunci el se află în ipostaza de acţiune. Criteriul definitoriu pentru acţiune este gradul de corespondenţă dintre constructul scop şi starea de fapt finală a pacientului ( obiectului) supus transformării de către agent. Entitatea transformată este pacient iar transformatorul este agent.
Cunoaşterea şi acţiunea nu au cum să-şi fie specii una celeilalte ci în cel mai bun caz sunt specii ale unui gen comun: ipostaza spiritului.
Cerinţa primordială a cunoaşterii este ca subiectul să nu se atingă de obiect ci să îl urmeze doar mulându-se după el atât în ceea ce priveşte aparenţa cât şi în ceea ce priveşte esenţa. Nerespectarea acestei condiţii alterează calitatea de obiect şi ne aruncă în afara ipostazei de cunoaştere.
Cerinţa primordială a acţiunii este intervenţia în obiect şi aducerea lui dintr-o stare A ( anterioară) într-o stare B ( ulterioară) conformă dacă nu chiar identică scopului agentului. Nerespectarea acestei cerinţe nu produce efect neexistând acţiune reală ci doar una posibilă sau imposibilă, subiectivă, imaginară.
Gnoseologia şi praxiologia riguroasă trebuie să pornească de la distincţia radicală a celor două ipostaze.
Una din consecinţele acestui mod de a aborda valorile spiritului omenesc este că am finaliza prin a distinge şi produsele celor două discipline într-un mod extrem de eficient unele ca judecăţi (propoziţii) altele ca prescripţii ( reguli) unele fiind apreciate prin criteriul valorii de adevăr iar celelalte prin criteriu extragnoseologic.
