Noţiunea se deosebeşte de reprezentare prin faptul că reprezentarea este reproducerea intuitivă în conştiinţă a contemplării vii, senzoriale a obiectului iar noţiunea este redarea generalizată în gândire a unor conexiuni şi relaţii determinate dintre obiecte şi însuşirile lor.
Noţiunea apare întotdeauna ca o parte a unei legături logice în cadrul unei judecăţi.
Reprezentările pot fi gândite şi izolat şi cu legături logice.
Crearea faptului împlnit
În orice acţiune trebuie să conferim obiectului acţiunii acele proprietăţi pentru care investiţia noastră de efort fizic sau psihic şi eficienţa să fie cel puţin egale dacă nu mai mari decât le-ar putea realiza un partener sau un adversar.
Explicaţie:
Se porneşte de la supoziţia acţiunii în cadrul unei lupte.
În cadrul unei lupte fiecare agent acţionează potrivnic celuilalt. Adică fiecare vrea să facă din obiectul acţiunii exact inversul a ceea ce vrea să facă adversarul. Depăşirea adversarului se face prin schimbarea însuşirilor obiectului în aşa fel încât dacă agentul advers ar vrea să-l mai facă aşa cum a fost ar trebui să depună cel puţin tot atât efort cât a făcut primul agent. Acest fapt îl pune pe agentul advers în inferioritate acţională prin aceea că îi consumă timpul, energia, banii, mijloacele, în general resursele pentru un scop pe care adversarul său l-a depăşit. Agentul care l-a pus pe adversarul său în faţa faptului împlinit porneşte de la construcţia făcută şi orice efort îl ridică şi mai mult în faţa adversarului în timp ce adversarul abia se chinuieşte să anihileze modificările făcute de agentul iniţial.
Această regulă trebuie aplicată în strânsă legătură cu regula pregătirii prin sinteză a acţiunii deoarece trecerea nechibzuită la faptă poate să nu aibă asigurarea necesară şi agentul care are iniţiativa poate deveni vulnerabil. Această regulă cere caracterul secret a actului de transformare a obiectului deci o acţiune prin surprinderea adversarului nepregătit.
Particularizări
O subregulă a acestei reguli generale este regula pregătirii materiale a lucrului de efectuat.
Dacă acţiunea este asupra unui obiect fizic atunci agentul trebuie să asigure materiile prime, materialele, mijloacele de muncă, operatorii specializaţi, energia ce urmează a fi utilizată
O altă subregulă derivată din princpiul faptului împlinit este pregătirea psihologică a acţiunii.
Dacă acţiunea se exercită asupra unui om sau grup de oameni aceştia trebuie informaţi, obişnuiţi cu sarcina, aduşi într-o stare cognitivă, volitivă şi afectivă favorabilă transformării căreia vor fi supuşi astfel încât actul transformării lor să fie natural, evolutiv.
Agentul însuşi trebuie să realizeze această pregătire psihologică a sa deoarece s-ar putea ca acţiunea să pară obişnuită dar în realitate să aibă laturi ieşite din comun derutante pentru agenţii înşişi.
Pentru a distinge cunoaşterea de acţiune mă situez în zona existenţei umane individuale. Consider că omul este spirit. Cunoaşterea şi acţiunea apar şi devin numai prin raportarea spiritului uman individual la ceea ce nu este el. Cunoaşterea şi acţiunea sunt ipostaze ale spiritului generate de moduri de situare a spiritului uman individual faţă de ceea ce nu este el.
În realitate individul uman nu se poate raporta decât în trei moduri faţă de real. Două dintre ele sunt cunoaşterea şi acţiunea. Ele nu sunt în raporturi de superioritate a uneia faţă de cealaltă ci au importanţă egală deoarece au raţiuni diferite de a fi fiecare îndeplinind câte un rol vital.
Ipostazele primordiale ale spiritului uman trebuie considerate astfel deoarece viaţa omului începe şi se sfărşeşte prin individ. Altfel abordarea ar fi nepractică, ruptă de viaţă şi ar fi în conformitate cu dorinţa unor anumiţi indivizi şi grupuri care vor fi precizaţi mai târziu.
Dacă spiritul uman individual reproduce în sine ceea ce este în afară de sine el se află în ipostaza de cunoaştere a cărei esenţă este asemănătoare cu reflectarea. Criteriul gradului de reproducere în sine a ceea ce este în afară de sine este criteriu definitoriu pentru cunoaştere, cunoaşterea perfectă fiind raportul de identitate reproductivă dintre constructul cognitiv şi obiectul real. Entitatea cunoscută este obiect, cunoscătorul este subiect.
Dacă spiritul uman individual reproduce în afară de sine ceea ce are în sine transformând realul atunci el se află în ipostaza de acţiune. Criteriul definitoriu pentru acţiune este gradul de corespondenţă dintre constructul scop şi starea de fapt finală a pacientului ( obiectului) supus transformării de către agent. Entitatea transformată este pacient iar transformatorul este agent.
Cunoaşterea şi acţiunea nu au cum să-şi fie specii una celeilalte ci în cel mai bun caz sunt specii ale unui gen comun: ipostaza spiritului.
Cerinţa primordială a cunoaşterii este ca subiectul să nu se atingă de obiect ci să îl urmeze doar mulându-se după el atât în ceea ce priveşte aparenţa cât şi în ceea ce priveşte esenţa. Nerespectarea acestei condiţii alterează calitatea de obiect şi ne aruncă în afara ipostazei de cunoaştere.
Cerinţa primordială a acţiunii este intervenţia în obiect şi aducerea lui dintr-o stare A ( anterioară) într-o stare B ( ulterioară) conformă dacă nu chiar identică scopului agentului. Nerespectarea acestei cerinţe nu produce efect neexistând acţiune reală ci doar una posibilă sau imposibilă, subiectivă, imaginară.
Gnoseologia şi praxiologia riguroasă trebuie să pornească de la distincţia radicală a celor două ipostaze.
Una din consecinţele acestui mod de a aborda valorile spiritului omenesc este că am finaliza prin a distinge şi produsele celor două discipline într-un mod extrem de eficient unele ca judecăţi (propoziţii) altele ca prescripţii ( reguli) unele fiind apreciate prin criteriul valorii de adevăr iar celelalte prin criteriu extragnoseologic.
Fundamentul spiritului este psihicul nativ.Însuşi psihicul are trei categorii de procese de naturi diferite: cognitive, volitive şi afective.
În cursul vieţii şi în interacţiune cu exteriorul fiecare din aceste categorii de procese dau naştere unor produse care pot ieşi în afara individualităţii: procesele cognitive dau cunoştinţe, procesele volitive dau acţiuni şi procesle afective dau contemplaţii. Exteriorizate, produsele psihice umane devin obiective. Pot fi considerate fără greşeală obiecte deoarece pot intra în posesia altui psihic uman individual. Abia acum avem de a face cu spiritul obiectivat.
Atăta timp cât un produs al procesului subiectiv rămâne în suflet, el nu este un produs spiritual. Criteriul distincţiei dintre spiritual şi nespiritual este stadiul în care se găseşte produsul. Dacă un produs se exteriorizează, obiectivându-se şi este interiorizat de către un alt subiect individual avem proba definitivă a existenţei spiritului. Trecerea din subiectivitatea unui individ în obiectivitatea unei existenţe ca mesaj cognitiv, ca act al voinţei ca sau ca trăire materializată într-o operă de artă este actul de naştere al spiritului obiectiv. Aceasta este cultura. Întotdeauna între două sisteme psihice individuale are loc o activitate spirituală dacă şi numai dacă ceea ce se creează într-unul se reproduce intim în celălalt.Împosibilitatea reproducerii în sinele tău a ceea ce este în sinele celuilat indică absenţa spiritului obiectiv. Abia din momentul trecerii din această imposibilitate prin posibilitate în realitatea exterioară comprehensibilă de un alt suflet individual uman avem cultura.
De aici rezultă că produsele culturale sunt produse ale spiritului subiectiv (neobiectivat).Ele nu pot fi decât de natura proceselor psihice care le-au creat. Fiecare proces psihic fundamental va da un anumit tip de produs concretizat: cogniţia-cunoştinţe, voliţia-acţiuni, afectivitatea-opere contemplabile.Bineînţeles că la ieşirea din sufletul individului toate procesele concură la obiectivare dar dacă urmărim bine esenţa fiecărui produs avem o dominantă cognitivă sau una volitivă sau una afectivă.
Atunci când abordăm cultura contactăm un obiect.Dacă nu există un obiect nu există cultură.Entitatea carea rămâne numai în sufletul individului care a creat-o nu este cultură.Pentru ca ceva să devină obiect de cultură acel ceva din sufletul individului trebuie să mai parcurgă două etape: obiectivarea şi apoi subiectivarea de către un altul.
Subiectivarea este un proces complex.Simpla prezenţa în realitate a unui obiect cultural nu este nimic altceva decât un fenomen natural.Devine un fenomen uman adică spiritual în a doua fază adică în subiectivare.În subiectivare se face în primul rând o distincţie între partea subiectivabilă a obiectului şi partea nesubiectivabilă adică neasimilabilă de către individul în cauză.Ce rămâne în afara înţelegerii individului este cultură materială adică nespiritualizabilă în conjunctură.Ceea ce este subiectivabil este totalitatea cunoştinţelor, regulilor, şi trăirilor încorporate şi decriptabile din obiect, de individul ce îl asimilează.De aceea considerarea unui produs cultural trebuie să fie întotdeauna triadică şi separatoare de valori încorporate.
Luarea în fiinţarea proprie a unui produs cultural este făcută prin multiplul filtru al necesităţilor trupeşti şi sufleteşti ale individului.Într-o formă superioară, asimilarea unui produs cultural înseamnă surprinderea şi captarea mulţimii cunoştinţelor, normelor şi trăirilor întrupate în obiect.Indistincţia dintre valoarea cognitivă, acţională şi contemplativă a creaţiei culturale, adeseori rătăceşte pe individul şi grupurile ce asimilează cultura indiferent de şcolarizarea lor.
Actualitatea română